Simbolul cerului are o importanță deosebită pentru religii și mitologii: pe lângă faptul că a constituit o bază teoretică fundamentală pentru multe dintre primele, a furnizat multe dintre elementele celor din urmă, în figurile formate în principal de constelațiile sale, devenind o umbrelă pentru tot felul de semnificații mistice și chiar de proiecții psihice.
Pe lângă aceasta, mai există și cerul, care a fost explorat și studiat de oamenii de știință, subiect al uneia dintre principalele întrebări pe care copiii le pun adulților: de ce este cerul albastru? Și cum arată hărțile care sunt reprezentări ale cerului?
Simbologia cerului
În religie și mitologie, cerul reprezintă, de obicei, în principal, înălțimea maximă la care o ființă umană poate aspira să ajungă.
Chiar și atunci când multe credințe o consideră inaccesibilă pentru noi, acest lucru poate fi spus într-un mod simbolic: cât de mult se poate îmbunătăți ființa umană ca persoană, devenind superioară, deși nu perfectă, și meritând astfel să primească daruri divine sau să cunoască anumite adevăruri prin eforturi proprii.
Prin urmare, cerul poate fi, de asemenea, un simbol al perfecțiunii sau al dorinței de a o atinge.
În plus, datorită traiectoriilor planetelor și stelelor, care pot fi prezise matematic, cerul este și el un simbol al cosmosului, al ordinii în natură și, prin urmare, ar fi o dovadă că există o Inteligență superioară care ar fi creat aceste corpuri, forțele lor și modalitățile bine organizate de a acționa între ele, un sentiment care contrazice haosul adesea prezent în viață, mai ales pentru că spune că fiecare viață și fiecare eveniment au un sens, chiar dacă nu este posibil să îl înțelegem imediat.
Potrivit psihiatrului elvețian Carl Jung, care a căutat să studieze tot felul de creații culturale mistice, cum ar fi astrologia, cei care văd figuri pe cer și le atribuie semnificații ar putea să-și proiecteze propriile nevoi psihice inconștiente asupra lor, ceea ce deschide calea pentru ca cerul să fie considerat și el o hartă a sufletului uman.
În multe mitologii, lumea a luat ființă atunci când firmamentul a fost creat sau definit în raport cu haosul/întunericul de atunci, iar crearea vieții a avut loc în căsătoria/unirea sexuală dintre cer și pământ. Cerul ar fi principiul masculin, activ, pentru că apele de ploaie pătrund în pământ (feminin, pasiv) pentru a-l fertiliza.
În filozofia chineză, acestea ar fi, respectiv, yin și yang, principii opuse inerente în absolut toate aspectele vieții.
În Egiptul antic, cerul era văzut ca principiu feminin, iar pământul ca principiu masculin. Din această uniune s-a născut Ra, zeul-soare, precum și toate celelalte forme de viață.
În creștinism, cerul este locuința lui Dumnezeu și a îngerilor săi (iar în catolicism sunt incluși și sfinții), fiind totodată destinul paradisiac al celor morți care sunt considerați drepți, datorită faptelor lor și pentru că au crezut că Iisus Hristos a murit pentru a salva omenirea de păcatele sale, spre deosebire de iad, care se află în adâncurile pământului și îi primește pe cei răi. Astfel, credincioșii își ridică adesea privirea în sus pentru a se ruga – amintindu-și de principala rugăciune creștină, „Tatăl nostru care ești în ceruri„.
În credințe precum islamul, religiile tradiționale chinezești și spiritualismul kardecist, se spune că fiecare persoană are un cer interior în interiorul său, iar scopul este de a evolua ca persoană astfel încât să poată realiza această conexiune specială cu cosmosul.
În budism, cerul este împărțit în mai multe straturi, ceea ce este, de asemenea, o idee comună în rândul religiilor. În această credință, spiritul unei persoane care a acumulat o karma bună în timpul vieții sale poate rămâne o vreme într-una dintre aceste diviziuni, dar apoi se va reîncarna sub forma unei alte vieți – acest rai nu este chiar o ierarhie liniară. Acest lucru se întâmplă până când persoana este capabilă să întrerupă ciclul nașterilor, deoarece acest cer face parte din lumea iluzorie, care este lumea fizică.
În hinduism, există Svarga, unde se află sufletele bune, dar care nu au ajuns încă la Moksha, unirea cu zeul Brahma.
De ce este cerul albastru?
Explicația constă în fenomenele fizice de refracție și dispersie a luminii, care apar în cazul undelor, adică al luminii și al sunetului. Deoarece lumina soarelui este albă, ea conține toate culorile care pot fi observate într-un curcubeu.
Când ajunge pe Pământ, aceasta suferă o refracție, adică o modificare a vitezei datorită schimbării mediului (de la vidul universului la atmosfera Pământului), iar apoi are loc o dispersie a luminii: fasciculul de lumină lovește particulele de gaz din atmosferă, iar undele de lungime mai mică ajung să fie reflectate primele și mai eficient – aceste culori sunt albastru și violet.
Undele de lungime mai mare, cum ar fi cele portocalii și roșii, sunt transmise cu o întârziere mai mare – de aceea este mai frecvent să le vedem la apusul soarelui, când soarele se îndepărtează de partea Pământului care l-a luminat până atunci.
Reprezentări ale cerului
Din punct de vedere mitologic, cerul este adesea reprezentat ca o boltă, o cupolă, o cupă, un porumbel, un pallium, un dom sau chiar vârful unui ou.
Pentru astronomie, sunt importante hărțile cerului, care sunt ca niște hărți ale planetei Pământ pentru localizarea teritoriilor. În cazul acestor hărți ale cerului, intenția este de a determina poziția anumitor obiecte într-o anumită zi, oră și loc, în special a stelelor, care sunt mai fixe în raport cu planetele și sateliții, a căror mișcare este mai constantă. Aceste hărți sunt, de asemenea, împărțite în lungimi și latitudini și în poli nord și poli sud.
