Mircea Eliade, prozator al perioadei interbelice este obsedat de ce se intampla dincolo de moarte. ,,Istoria credintelor si ideilor religioase”, tratatul de ,,Istoria religiilor”, dar si proza lui fantastica sta marturie.
Eliade si-a pus mereu intrebari: ce cred oamenii despre moarte? Ce este dincolo ? Ce legatura este intre viata si moarte? Sunt intruchipari ale mortii precum strigoiul, cerberul, Caron, luntrasul care duce sufletele mortilor. Chiar si alte simboluri, care in mod normal, ar fi ale vietii, la Mircea Eliade devin simboluri ale mortii: cuplul edenic (Adam si Eva), sarpele ca simbol al pacatului originar.
Pana si mireasa, ca simbol al nuntirii, devine la Mircea Eliade un simbol thanatic. Care ar fi logica? Poate credinta populara potrivit careia sa visezi mireasa prevesteste moartea. Poate motivul mortii-nunta, din creatia populara. Ielele, zeitatile noptii, ce se aduna la raspantii de drumuri ori in paduri si joaca in hora nebuna, devin simboluri ale mortii. Probabil fiindca toti oamenii care indraznesc sa le priveasca mor. Focul, apa, devin in proza lui Mircea Eliade simboluri ale mortii.
Focul purifica, dar aminteste si de iad. Apa, simbol prin excelenta feminin, este si unul thanatic. Luntrea lui Caron, plutind peste Styx este un simbol al mortii. Labirintul devine simbol thanatic. Logica ar fi urmatoarea: din labirint, de regula, nu mai iese nimeni viu.
In proza lui Mircea Eliade sa renunti la idealuri inseamna sa mori putin cate putin. Sa pleci, la fel. Nu spun francezii :,,Partir c’est mourir un peu?” Chiar religiile lumii, de ce se ocupa, daca nu de moarte? Proza eliadesca devine deci un univers suprasaturat de moarte. Strigoiul in mitologie este mortul – viu cel care nu- si afla linistea dupa moarte si bantuie in lumea celor ramasi inca in viata.
Prezenta nelinistitoare si deloc agreabila, strigoiul contamineaza cu moarte lumea celor vii. In folclorul celtic, apar strigoi, calauziti de intentii bune sau rele. In general, intalnirea cu un strigoi nu este benefica, strigoii avand de regula un comportament malefic.
In legendele bretone, Kannerosendnaz, strigoii sau spalatoresele nocturne sunt fete tinere sau femei care spala giulgiul mortilor, provocand moarte fiintelor pe care le intalnesc in drum.
In folclorul breton, skareprenn (nuielusa), bagheta sau tepusa de lemn folosita pentru a curata brazdarul plugului e legata de credinta ca poate alunga strigoii. In folclorul irlandez, sunt corespondentele bansheelor (banshidelor,in literatura medievala), pe care crestinismul le-a catalogat drept fiinte malefice.
La azteci si siberieni apare credinta ca printre sufletele nelinistite, care revin pe pamant pentru a-i chinui pe cei vii, se afla si sufletele tinerelor femei, moarte in chinurile facerii.
Popoarele turco-mongole se tem de spiritele mortilor ramasi fara mormant. Traditia romaneasca spune ca atunci cand luna descreste, o mananca varcolacii (copii morti inainte de a fi botezati crestineste) si ca in luna ar merge sufletele mortilor. Acesti morti ar ajunge in luna dupa ce s-au facut strigoi.
Dupa Sigmund Freud ,,Introducere in psihanaliza”, imaginea strigoiului si a moroiului materializeaza teama de fiintele ,,care traiesc pe lumea cealalta”. Strigoiul poate fi o aparitie tasnind din inconstient, care inspira o frica apropiata de panica si care este refulata de intuneric.
Strigoiul este deci sau ar putea fi realitatea temuta renegata, alungata. Psihanaliza ar putea sa vada in el intoarcerea la niste vlastare ale inconstientului.
In balada populara ,,Miorita”, in care apare unul dintre miturile fundamentale ale poporului roman, cel pastoral sau mioritic,apare indirect credinta in strigoi. Ciobanasul moldovean crede ca presupusii asasini,ciobanul muntean si cel ungurean, il vor ingropa, nu fiindca sunt omenosi, ci fiindca se tem ca dupa moarte se va transforma in strigoi si va veni noaptea sa-i chinuie.
Conform credintelor stravechi romanesti, mortii neingropati, mai ales daca au decedat in conditii dramatice, de violenta, se prefac in strigoi si vin noaptea sa suga sangele ucigasilor lor.
