Aureola (aura) este un simbol foarte cunoscut în cultura occidentală, datorită influenței catolice și asocierii aproape automate pe care o facem cu îngerii și sfinții, ființe considerate superioare din punct de vedere spiritual.
Dar știați că și alte religii au reprezentat sau reprezintă aureolele în picturile și sculpturile lor și că ființele încoronate cu ele pot fi diferite de cele ale catolicismului?
Reprezentarea sa în artele europene a început prin a se supune unor imposturi religioase, dar că, în timp, s-a acomodat nevoilor și dorințelor artiștilor?
Ce este o aureolă (aură)
Cuvântul „aureolă” provine din limba greacă și este un diminutiv pentru „aur”. Mai poate fi numită și aureolă, nimbo, mandorlă, glorie sau, pentru unii cercetători antici, chiar aura unei persoane. De-a lungul istoriei artelor, a apărut în diferite forme, rețineți câteva:
Halo: această formă se poate prezenta ca o simplă iradiere solară pe fața personajului, adică nu are o formă geometrică;
Mandorla: este aureola care înconjoară restul corpului;
Nimb: din latinescul nimbus, nor – un nor de aur care înconjoară capul bărbatului încununat;
Triunghiulară: cea dată în mod special lui Dumnezeu Tatăl în creștinism, ca reprezentare a Sfintei Treimi;
Eliptică: este cea mai cunoscută în cadrul Bisericii Catolice – spre deosebire de cea circulară, care era un disc de aur în spatele capului, aceasta încinge partea de sus a capului, precum tonsura purtată de unii religioși catolici. În acest format, aureola este menită să reprezinte lumina spirituală a personajului respectiv.
Iar semnificațiile sale variază ușor de la o cultură la alta. În general, acesta înconjoară capul sau corpul unor personalități care reprezintă valorile considerate cele mai înalte în gândirea poporului lor. Vom continua să vorbim despre acest subiect în subiectul următor.
Semnificația simbolului
Întotdeauna s-a urmărit marcarea în opere a unor ființe superioare din punct de vedere spiritual – este ca și cum, atunci când se pomenește o anumită ființă, nu se poate să nu se facă referire la starea de înaltă spiritualitate la care a ajuns, ceea ce o deosebește de oamenii obișnuiți, care nu au sau nu au avut același nivel de devoțiune față de sacru sau de predispoziție pentru deschiderea sufletului.
Aura îi însoțește ca un titlu sau o coroană pe care au câștigat-o. Atunci când înconjoară capul, pentru multe culturi, ele pun în evidență partea cea mai nobilă a ființei umane, partea responsabilă de iluminarea sa.
Încă de la sumerieni, una dintre cele mai vechi civilizații ale căror documente scrise au ajuns la cunoștința noastră, se vorbea despre melan, un cuvânt împrumutat de la melammu din Arcadia, un contur vizibil de lumină exhalat de zei, eroi, temple și alte simboluri ale zeilor, iar uneori și de regi.
Halourile au apărut de mult timp în civilizațiile din India, China și Japonia.
În India, monarhii din Imperiul Cuchan au fost primii care au fost reprezentați pe monede cu aureole, între anii 30 î.Hr. și 200 d.Hr. Este posibil ca forma de nimb să fi apărut la chinezi și să se fi răspândit în curând în Orientul Îndepărtat și în Occident.
Cu toate acestea, aureola iese în evidență în iconografia budistă din cele trei țări, în care era reprezentată în spatele capului, ca un disc, și se înfășura în jurul întregului corp, atingându-l pe celălalt la nivelul capului sau al gâtului, al lui Buddha și al unor ființe precum zei, sfinți și călugări.
Razele de lumină radiate de aceste prime aureole pot crea încă una. Un alt aspect important este că aurele pot fi desenate sub formă de flăcări, uneori chiar cu fum și cu mișcarea flăcărilor de către vânt, dar și cu alte culori, cum ar fi alb, galben sau roșu.
Cu toate acestea, în arta budistă tibetană, există o distincție de culoare pentru Buddha, zei și sfinți (verde) și călugări (portocaliu).
Homer a descris, în „Iliada”, o lumină supranaturală deasupra capetelor eroilor în scenele de luptă, care apare și în picturi, cum ar fi unele în care Perseu se duce să o ucidă pe Meduza.
În Roma Antică, aureolele marcau capetele eroilor și zeilor și figurile mitice precum sfincșii, monștrii, nimfele, adică figurile considerate sacre.
Mai târziu, odată cu fuziunea de culturi creată de Alexandru cel Mare (elenismul), împărații au fost reprezentați cu aureole, mai întâi doar cei morți, apoi și cei vii, un obicei adoptat probabil de la perși și care a dispărut când creștinismul a devenit religia oficială a Romei.
În arta islamică, influențată atât de iudaism, creștinism și budism, cât și de perși, mongoli și otomani, cei care obișnuiau să primească aureole erau persoane considerate sacre, precum profetul Mahomed și îngerii care îl însoțeau. Începând cu secolul al XVII-lea, și unii regi și împărați mongoli au început să fie reprezentați cu această distincție – perșii și mongolii reprezentau astfel oameni care aveau carismă, considerată un dar de la zei.
În artele creștine
Cei care au primit această distincție la începuturile creștinismului au fost: Iisus, Dumnezeu, Duhul Sfânt (persoanele divine, întrucât erau Sfânta Treime, inclusiv reprezentările lor, cum ar fi, respectiv, mielul, porumbelul și mâna răsărită din cer), un beneficiu care s-a transmis mai târziu Fecioarei Maria, îngerilor, sfinților, evangheliștilor și martirilor, canonizați oficial sau nu. Când se afla în jurul capului cuiva înviat, indica faptul că persoana respectivă se afla la jumătatea drumului dintre pământ și cer, adică nu mai putea fi considerată o persoană obișnuită.
Principalele aureole folosite în iconografia Bisericii Ortodoxe au fost:
Pătrat: această aureolă era oferită persoanelor considerate sfinte atunci când erau încă în viață. Aceasta se supunea unei vechi idei de reprezentare: pătratul reprezenta pământul;
Circulară: era oferită sfinților care muriseră, deoarece simbolul cerului era cercul;
Cruciformă: în formă de cruce, încorona persoanele Sfintei Treimi.
La început, era reprezentat ca un disc de aur în jurul capetelor, chiar și atunci când acestea erau întoarse pe o parte și nu cu fața spre spectator. Acest lucru a început să se schimbe, în catolicism, când pictorii au vrut să relaxeze regulile de compoziție în operele lor, să arate mai mult realism în ele în loc să copieze modele gata făcute și au început să prețuiască descoperirea perspectivei, deoarece aureolele groase împiedicau armonia compozițiilor.
Unii artiști au îndrăznit să găsească soluții, cum ar fi să nu-i reprezinte pe toți sfinții și îngerii cu aureolă (adică să o pună doar pe un singur grup), sau să reducă dimensiunea aureolei, care a fost principala soluție care s-a răzbunat, până când s-a ajuns, în secolul al XIX-lea, la un inel format dintr-un fir de aur.
Cu timpul, în Occident, asocierea aureolei de înger a devenit automată, transformând-o pur și simplu într-un simbol al unei persoane foarte bune, mai ales în cultura pop.
În mod curios, tocmai din cauza acestei legături cu maniheismul, care este astăzi destul de contestată, această semnificație a aureolei îngerului poate fi folosită și în mod ironic: pentru a reprezenta pe cineva care vrea să se dea drept bun, dar care în realitate nu este așa.
